Redescoperirea viorii lui Enescu la sate

Vioara lui Enescu la sate este cel mai nou dintre proiectele generate în ultimii ani de Radio România Cultural si asociatia culturala Accendo. A împlinit de-abia un an si în octombrie-noiembrie 2013 a ajuns la o a doua editie, în care va ajunge în 6 localitati rurale si 3 orase din România.

Împreuna cu Gabriel Croitoru si Horia Mihail am avut curajul de a porni si a crede în succesul acestei actiuni cu totul inedite pentru România. Se mai întâmpla si în alte tari astfel de lucruri, dar în locuri în care satul este mult mai apropiat de oras ca grad de confort, ca standarde sociale, intelectuale si culturale.

Curajul de a merge cu o vioara si un pian electric în localitati rurale din România a fost, din fericire, proportional cu satisfactiile pe care le-au avut atât artistii, cât si organizatorii. Nu cred ca i-am vazut mai impresionati pe Gabriel Croitoru si Horia Mihail dupa vreun concert ca dupa cele sustinute în satele prin care au trecut în turneul din 2012.

Toate turneele Radio România Cultural – Accendo au avut de spus o poveste. Fie ca a fost vorba despre Pianul calator, prin care un pian de concert a fost încredintat de Radio România unui oras mai mic al tarii, unde lumea avea nevoie de viata culturala, fie despre duelul între doua viori si doi violonisti, fie despre un fascinant flaut de aur, fie despre cele trei dive.

Nu au pornit de la nume de artisti, ci de la idei, de la povesti, care au dinamica si flexibilitatea specifica mediului de la care pornim, radioul, pentru ca radioul ramâne una dintre cele mai mobile versiuni ale mass-media. Iar aceste turnee artistice au fost strâns legate de radioul public, institutie care aniverseaza în aceasta toamna 85 de ani de existenta.

Ascultându-l anul trecut pe Gabriel Croitoru dupa turneul Vioara lui Enescu la sate pe scena Salii radio, ma gândeam cât de multi sunt de fapt cei care nu mai asculta muzica, fie ea si clasica, decât prin prisma marketingului care o înconjoara. Este vorba despre o realitate ireversibila, care se afla oriunde ne-am uita si care are doua fatete. Fara ea nu se poate, însa abuzul oboseste.

Lipsa unei imagini publice agresive a facut ca un muzician de o consistenta aparte, precum Gabriel Croitoru, sa evolueze cu discretie, în plan secund, o lunga perioada, cucerirea dreptului de a cânta pe vioara Guarneri del Gesu pe care a cântat George Enescu – si care acum se afla în patrimoniul Muzeului Ť George Enescu ť – si o serie de turnee nationale de anvergura în care s-a confruntat cu parteneri puternici, cu un public necunoscut sau cu situatii aparte readucându-l în atentia tuturor.

Într-unul dintre cazuri, a pornit împreuna cu Horia Mihail, cu pianul si vioara în portbagaj, sa cânte satenilor din mai multe localitati rurale din România, în contextul unui turneu ce purta titlul Vioara lui Enescu la sate si ajungea în zone cu o populatie compusa din copii si tineri care nu vazuse în viata lor o vioara sau un pian decât la televizor.

Nu stiu câti dintre cei care l-au ascultat anul trecut pe Gabriel Croitoru în acele zile de la finalul turneului din 2012 au realizat ca la minunata vioara Ť Catedrala ť, pe care a cântat în urma cu decenii George Enescu, el cântase luni la Cosâmbesti si marti la Ciochina în Ialomita, miercuri la Dor Marunt în judetul Calarasi, joi, la Sala Radio în recitalul de Ziua Radioului si vineri reusea sa emotioneze o Sala Radio interesata, curioasa, dornica de comparatii (sa nu uitam ca în urma cu cinci saptamâni, acelasi concert era cântat cu aceeasi orchestra de Maxim Vengerov) si sa-si impresioneze totodata colegii din orchestra care l-au ovationat sincer, întelegând poate mai bine decât oricine ce performanta înseamna sa intri ca solist într-un concert de pe o zi pe alta.

Odata reintrat în atentia publicului si comentatorilor fenomenului cultural din România, Gabriel Croitoru a pornit pe drumul pe care acest mare muzician se simte cel mai bine. Pentru ca Gabriel Croitoru are acel dar rar întâlnit de a fi în acelasi timp marele artist, exemplul care trezeste admiratia, dar si aproapele, prietenul fiecaruia dintre cei care îl asculta, datorita unei mari bogatii sufletesti si unei neconditionate onestitati fata de actul artistic.

Oltea Şerban-Pârâu