Muzica

Cesar Franck - Sonata

Fritz Kreisler, Stilistic, ca arta violonistica si temperament, arta lui Fritz Kreisl se contureaza, în literatura violonistica a ultimului secol prin accesibilitate, rafinament si eleganta. Subiectele inspiratoare apartin poeticii romantice vieneze - Liebesleid, Liebesfreud - Fiind apreciat si admirat de contemporanul sau, George Enescu. Kreisler este autorul unui repertoriu aparent lejer ca expresie, renumit prin dificultatea redarii. Paralel cu propriile piese (între care si..binecunoscutul Caprice Viennois), artistul vienez a oferit literaturii concertante adaptari si prelucrari ale muzicii altor mari compozitori.Tambourin chinois (Tamburinul chinezesc) ofera interpretului si ascultatorului o mult îndragita miniatura instrumentala, compusa în masura binara a dansului tamburinului  (pe care-l întâlnim în mai multe parti al lumii). Prin linia melodica, tonalitate si ornamentica, marele virtuoz-compozitor Kreisler, sugereaza migala detaliului fiecarui gest, precizia si, de ce nu, virtuozitatea mânuitorului chinez al tamburului sau tamburinei (instrument confectionat dintr-un cerc de lemn pe care este întinsa o membrana si care are placi de metal sau zurgalai de jur împrejur). Cu o parte mediana lirica, ce aduce usoare nuante de visare melancolica, miniatura prezinta, printr-o remarcabila forta de sugestie a scriiturii, un portret plin de umor si vitalitate al tamburinului chinez ale carui degete par ca executa un dans pe suprafata tamburinei, dovedind o adevarata arta.


Cu Zapateado, Navara si Zigeunerweissen, Pablo de Sarasate (1844-1908) si-a sustinut interpretativ pretutindeni gloria de virtuoz si compozitor. Iubirea sa pentru lautarii virtuozi care luminau plaiurile spaniole se oglindeste în capodopere miniaturale, fie imagini pregnant dansante, specifice pentru al sau staccato volant, fie accentele pasionale, fie prin potpouriuri spectaculoase – subiet principal al Melodiilor lautaresti. Rândurile scrise despre el de catre Mihai Eminescu, dupa concertele sustinute în România, dovedesc si impresiile de martor ca spectator si cronicar. Un alt mare contemporan al sau, Leopold Auer, sublinia renumele de maestru al unei tehnici perfecte, (« ...cântând fara niciun efort, atingând coardele cu un arcus magic într-o maniera care nu parea terestra... »). Ecoul acestei muzici s-a prelungit de-a lungul secolului trecut, culminând cu succesul unui film artistic japonez (1980) care se inspira din creatia lui Sarasate, Zigeunerweissen ( pelicula premiata la cea de a 31-a editie a Festivalului international al filmului de la Berlin). Dupa concertele sustinute în România de violonistul compozitor Pablo de Sarasate, Eminescu, ca publicist, notase în cronica sa : “Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curatie si putere a sunetelor vioarei sale, Sarasate privea cu ochii lui mari si de o linistita energie, netradând prin nici o miscare a fetei acea simtire adânca, care inspira si dicteaza o atât de maiastra executiune”.


Edward Elgar pastreaza în lumea secolului XX dorinta de a marturisirii afective romantice prin muzica. Salut d’amour exprima, asa cum o indica si titlul, o reverenta plina de discretie a sentimentului de dragoste în fata celei sau a celui iubit. Compozitorul moduleaza variat tema lucrarii pe parcursul a doua pagini, alternând prioritatea viorii sau pianului, acesta din urma îmbogatind armonic si polifonic dialogul sustinut cu instrumentul acompaniat, lirismul si cantabilitatea plina de eleganta a discursului muzical. Piesa face parte, prin transcriere si din repertoriul violoncelistilor.


Fara îndoiala, Dmitri Sostakovici a cucerit numeroase firi sentimentare cu acest Vals în do minor din Suita a II-a pentru orchestra. Acum, în aranjamentul pentru vioara si pian realizat de Mugurel Scutareanu, violonistul are toate sasele sa-si cucereasca si el ascultatorii, învingându-si în duel adversarul. Pentru compozitor, aceasta pagina este o demonstratie a modului de a privi, cu dragoste, catre romanticii trecutului.


CESAR FRANCK - Sonata pentru vioara si pian în la Major

Capodopera incontestabila a muzicii camerale franceze din secolul XIX, Sonata a fost compusa în 1886 si prezentata în acelasi an de catre de catre Eugene Ysaye la Bruxelles, cu un deosebit succes. Între numeroasele comentarii ale lucrarii exista si subestia lui Proust referitoare la Sonata de Vinteuil care se cânta într/unul din romanele sale. Du cote de chez Swann. Capodopera lui Franck este un hotar în evolutia genului, depasind creatiile lui Saint-Saens, Faurem Lalo. Franck aplica în aceasta creatie sistemul ciclic, adaugând particularitate modului în care tema principala, într-o forma sintetizata , configurata ca un motiv – reprezentând evolutia unei succesiuni simple de terte. Ideea, abia observabila la debut, se impune, de-a lungul celor trei miscari ale Sonatei, transformarile sale continue derulându-se mereu în configuratii noi.

Despre aspectele simbolice ale lucrarii, esteticianul Anton Holban vorbeste în studiul privitor la Marcel Proust : „Cum îsi poate pastra subtilitatea aceasta Sonata ? Tema pe care e brodat tot pasajul celebru al Sonatei este o fraza care apare uneori superba, asemanatoare unei fiinte vii. Marcel, ca si Swann, este îndragostit de aceasta fraza.

De cine este aceasta sonata în realitate ? Proust pretinde : de mai multi, poate putin si de Saint-Saens...Dar dupa capriciul liniei melodice si dupa fraza care revine, calda ca o fiinta, si care s-ar putea gasi în mai multe opere ale aceluiasi compozitor, am recunoaste mai degraba pe Cesar Franck.”

La acest raspuns posibil sa, adaugam însa si certitudinea, asa cum o semnaleaza Camil Petrescu într-un articol al sau publicat în l924, când aproape se încheiase editarea postuma a ciclului de romane, În cautarea timpului pierdut. Referindu-se la misterioasa sonata si la unul din romanele ciclului, intitulat Du cote de chez Swan, scriitorul român citeaza a scrisoare a lui Marcel Proust catre Jacques de Lacretelle, în care vorbeste despre cheile operei sale : “ În aceeeasi seara, ceva mai departe, m-as fi surprins, vorbind de acea fraza muzicala, sa fi gândit la Vraja din Vinerea Sfânta – scrie Proust, dar adauga – Tot în seara aceea, când pianul si vioara se tânguiau ca doua pasari care-si raspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seama cântata de Enescu…” Iata dezlegarea enigmei, care ne aduce si noua o anume bucurie, caci vraja interpretului Enescu se confunda, în paginile proustiene, cu arta compozitorului Franck.

Grigore Constantinescu


Anton Holban si Camil Petrescu
despre Marcel Proust si Sonata de Cesar Franck

„Cum îsi poate pastra subtilitatea aceasta Sonata ? Tema pe care e brodat tot pasagiul celebru al Sonatei : o fraza care apare uneori superba, asemanatoare unei fiinte vii.Marcel, ca si Swann, este îndragostit de aceasta fraza.

De cine este aceasta sonata în realitate ? Proust pretinde : de mai multi, poate putin si de Saint Saens. ...Dar dupa capriciul liniei melodice si dupa fraza care revine, calda ca o fiinta, si care s-ar putea gasi în mai multe opere ale aceluiasi compozitor, am recunoaste mai degraba pe Cesar Franck.”

Iata deci un raspuns posibil. Îi adaugam însa si certitudinea, asa cum o semnaleaza Camil Petrescu într-un articol al sau publicat în l924, când aproape se încheiase editarea postuma a ciclului de romane, în cautarea timpului pierdut Referindu-se la misterioasa sonata si la unul din romanele ciclului, intitulat Du cote de chez Swan, scriitorul român citeaza a scrisoare a lui Marcel Proust catre Jacques de Lacretelle, în care vorbeste despre cheile operei sale : “ În aceeeasi seara, ceva mai departe, m-as fi surprins, vorbind de acea fraza muzicala, sa fi gândit la Vraja din Vinerea Sfânta – scrie Proust,dar adauga – Tot în seara aceea, când pianul si vioara se tânguiau ca doua pasari care-si raspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seama cântata de Enescu…” Iata raspunsul si dezlegarea enigmei, care ne aduce si noua o anume bucurie, caci vraja interpretului Enescu se confunda, în paginile proustiene, cu arta compozitorului Franck..